Acum ceva timp am scris articolul care urmează pentru Republica.ro. Am ales să îl public și aici, deoarece, de la o vreme, mă gândesc din ce în ce mai mult la felul în care cultura și contextul istoric și social ne influențează. Omul este o ființă individuală care face parte dintr-o familie nucleară, apoi dintr-o familie extinsă, dintr-un context cultural majoritar sau minoritar, într-o anumită rasă, epocă, spațiu geografic cu anumite resurse și limitări, etc. Stă în natura firii să ne adaptăm la mediu, iar mediul nostru este compus din toate aceste elemente fizice și spirituale. Așadar, nu ne putem uita doar la influența familiei sau a părinților atunci când ne analizăm identitatea, ar fi prea limitant și insuficient.

În acest articol am scris despre cum văd eu felul în care contextul comunismului a afectat femeile din România și pe copiii lor, din generație în generație. Este doar începutul unei discuții complexe și lungi, despre care o să mai scriu deoarece mi se pare foarte importantă.

Iată:

„În copilăria mică (undeva până pe la 3-6 ani) fiecare dintre noi învață ce este lumea din jur și cum trebuie ea abordată astfel încât să ne satisfacă nevoile cât se poate de complet. Într-un mediu sănătos, acest mecanism evoluează firesc iar strategiile alese de copil pentru a interacționa cu lumea sunt unele în limitele sănătățîi psiho-emoționale. Însă, atunci când mediul este unul pervertit, copilul se adaptează iar ființa lui capătă valențe nesănătoase. Spre exemplu, când un copil crește într-un mediu unde o nevoie importantă nu îi este îndeplinită (cea de siguranță, hrană, iubire), cum sunt copiii instituționalizați sau cei care cresc în familii unde părinții nu le pot oferi ce au nevoie, el adopta strategii care să îl aducă, totuși, mai aproape de îndeplinirea respectivelor nevoi sau care, măcar, îl protejează de consecințele negative ale carenței respective. Acolo unde nu este siguranță, el poate învăța să învingă teama copleșitoare sărind el însuși în calea pericolelor. Sau, acolo unde nu este iubire, el poate învăța să ii facă pe ceilalți să se teamă de el, evitând astfel abandonul și dezamăgirea care vin pentru el la pachet cu relațiile de iubire. Viziunea asupra vieții ca fiind limitativă, oprimantă, dezamăgitoare se întărește cu fiecare situație în care copilul trăiește sentimentele negative în același mod. Ele sunt duse, astfel, până la adânci bătrâneți sau chiar până la sfârșitul vieții, într-o formă relativ neschimbată.

În acest fel, traumele generațiilor trecute le resimțim și noi astăzi. Nu într-un mod mistico-fantastic, ci pentru că ele au fost suferite de oameni care erau, sau au devenit apoi, părinți și au transmis copiilor lor lecțiile învățate, cele mai multe nerostite. Un exemplu care este foarte aproape de sufletul meu de femeie, mamă și psiholog este trauma repetată suferită de către femei în vremea comunismului legată de a da naștere și de a avea, apoi, copii.

Să decizi să faci, sau nu, copii este o treabă foarte importantă în viața unei femei. În mod ideal, aceasta este o decizie, și nu o întâmplare care survine într-un moment total nepotrivit. Însă, dacă totuși ai greșit și ai rămas însărcinată, în ziua de astăzi nu ești condamnată doar la unul din două scenarii: să ai copii nedoriți sau să riști să mori pentru a evita asta. Când ne imaginăm sarcini nedorite, de multe ori ne gândim numai la oameni care, în focurile pasiunii, nu s-au protejat. Însă, atunci când protecția este aproape imposibil de procurat, ce faci? La această limitare se mai adaugă lipsa de informație, rușinea de a discuta aceste aspecte sau de a cere ajutor, rolurile de gen foarte tradiționale care existau în România anilor 70-80. Una peste alta, femeile rămâneau însărcinate mult mai des decât azi și erau obligate să păstreze sarcinile sau să se expună unor riscuri groaznice încercând să avorteze. Ambele cazuri sunt traume imense pentru psihicul feminin care au afectat generații întregi de femei și mame.

Care au fost mesajele transmise în aceste situații copiilor acestor mame? În cazul copiilor nedoriți care s-au născut mesajele negative pot fi de multe feluri: “Nu meriți să trăiești”, “Viața ta înseamnă sfârșitul vieții mele” – uneori și la propriu, “Ești sursa multor probleme în familia noastră”, etc. În cazul familiilor unde au existat avorturi traumatice, starea mentală a mamei a fost afectată, iar structura familială conține unul sau mai mulți membri care sunt “prezenți” doar ca traumă. Și aici, mesajele transmise pot fi multiple, nemaivorbind despre relația dintre cei doi părinți care suferă la rândul ei. Copiii care sunt planificați și păstrați pot deveni, fără ca lor să le fie clar de ce, “speciali” pentru părinți care pot pune mai multe presiuni asupra lor. Sau le pot cere, în mod inconștient, să “merite” viața pe care au primit-o, din moment ce alții nu au avut norocul acesta. Unele mesaje pentru copiii de sex feminin pot fi “Să ai copii este o corvoadă”, “Nu te bucura de sex”, “Bărbații sunt periculoși”, etc. Deopotrivă, mesajele pentru băieți pot fi “Ești agresiv/periculos”, “Ești ca taică-tu”, “Sexualitatea ta este ceva de ținut ascuns/poate să iți scape de sub control”, etc. Aceste mesaje sunt de cele mai multe ori nerostite și caracteristice fiecărei familii în parte. Mamele noastre nu vor să ne facă rău, ci, dimpotrivă, să ne protejeze de ceea ce ele au văzut că este periculos și rău pe lume.

Ce înseamnă aceste aspecte pentru bucuria de a trăi și vitalitatea unor generații de femei și mame? Ne putem doar imagina cum este ca iubirea pe care o resimți față de un bărbat să vină la pachet cu riscul de a muri în chinuri. Ne putem doar imagina cum este ca libertatea și controlul asupra vieții tale să poată fi oricând curmate și să fii aruncată într-o poveste complet diferită din care nu vrei să faci parte. Cum este ca un nou copil, în loc să fie o bucurie și o binecuvântare, să fie un blestem și o traumă pentru corpul și mintea ta. Devine mult mai dificil să poți oferi, în aceste condiții, iubirea si atașamentul sigur de care are nevoie orice copil pentru a crește într-un adult sănătos și fericit. Frica, singuratatea în fața acestei realități pur feminine, furia împotriva nedreptății sociale și-au pus amprenta asupra parenting-ului pe care l-am primit.

O întrebare la fel de importantă este, așadar, ce au însemnat aceste lucruri pentru generații întregi de copii care compun astăzi societatea noastră? Românii de azi sunt copii care au integrat in ființa lor trauma mamelor și mesajele negative primite în acest context. După mine, unul dintre cele mai importante elemente ale acestui peisaj social este lipsa comunicării deschise asupra acestor subiecte, poate chiar lipsa conștientizării reale ale traumelor care ne-au marcat parinții și, mai apoi, chiar pe noi. Cu trecerea anilor și a generațiilor, din aceste evenimente marcante rămân doar energiile pe care le-au generat la început: anxietatea, depresia, lipsa speranței, senzații de neexplicat cum că viața este înfricoșătoare iar iubirea este periculoasă. Frici legate de a avea copii, de a îi vedea crescând, de boli și spitale. O durere adâncă, surdă, între noi și mamele noastre care își pune amprenta pe felul în care trăim și pe ceea ce ne definește ca români.

Acest context socio-cultural ne este caracteristic nouă, românilor. În alte țări europene, comunismul nu a prins deloc, sau a fost poate cu o față mai “umană”. Noi, în schimb, am avut parte de o bucată de timp îndelungată în care opresiunea, violența și frica au dominat. Poate părea o legătură foarte îndepărtată, însă educația se face din generație în generație, de către oameni. Ei transmit mai departe ceea ce au înțeles, la rândul lor, despre cum să te descurci în viață și ce contează cu adevărat. Cele care fac asta cea mai mare parte a timpului sunt femeile. Pentru multe femei românce, disocierea de sentimentele lor profunde sau refuzul de a mai trăi bucurie au fost, poate, singura protecție în calea pericolului. Iar ceea ce simt astăzi copiii lor la un nivel foarte adânc este o senzație de nesiguranță și de lipsă de încredere care le marchează viețile.

Cred că ar fi momentul să completăm peisajul identității noastre sociale și culturale, integrând, deasemenea, traumele care au contribuit la ea. Numai așa putem folosi durerea și suferința ca resursă pentru creștere, nu doar ca ceva exclusiv negativ. Iar, pentru noi românii, una dintre acestea este chiar trauma miracolului vieții și a bucuriei de a trăi.”