Cade una, cădem toate. Despre neputință și forța mentalului colectiv feminin.

Timp de citire 4 minute

Vă spun sincer, am încercat să nu aflu detalii despre cazul Alexandrei. Despre al Luizei nici nu știam, poate nu am fi aflat niciodată despre ea dacă nu ar fi fost moartea Alexandrei atât de tragică. Nu am vrut să am suficiente informații cât să mă pot pune în pielea ei sau a mamei ei. Am avut, în ultima vreme, în România, prea multe tragedii naționale în mijlocul cărora ne-am pus cu toții prin empatie și solidaritate. Pentru mine, una, au fost prea multe ca să mai pot îndura. Ionuț cel omorât de câini, Colectiv, cu fiecare dintre victimele lui, Alexandra, Luiza, copilul mort înecat în rahat, copilul mort la Sanador, câte și mai câte. După unele dintre ele cred că încă nu mi-am revenit.

Ceea ce face deosebită această tragedie este faptul că ea este tragedia femeilor în România, în particular, și a femeilor din întreaga lume în general. Femeile sunt vulnerabile în fața abuzurilor, și, după cum vedem, fără apărare chiar si post factum. Feminitatea și frica de abuz fizic merg mână în mână, o asociere pe care o purtăm toate în subconștientul nostru și o dăm mai departe următoarelor generații de femei. La 30 de ani, încă îmi este teama să mă întorc singură acasă dacă este întuneric. Încă las ochii în pământ când trec pe lângă un grup de bărbați, mai ales când mă fixează cu privirea în liniște. Mă trec fiorii, este ceva involuntar care se repetă cu fiecare ocazie. În mod clar o să o învăț și pe fiica mea să facă același lucru, fie că vreau, fie că nu. Atunci când va vedea aceste comportamente la mine va înflori, în capul ei, ideea că nu este în siguranță și că singura metodă de apărare este speranța că treci neobservată. Halal apărare. Așadar, frica de agresiune ne locuiește și va locui și mințile fiicelor noastre și pe ale fiicelor lor.

Femeile si-au început emanciparea acum aproximativ o sută de ani. Până la momentul respectiv, mii de ani, femeile au trăit și au fost socializate cu ideea că sunt “less than”. Că trebuie să se supună, că părerea lor nu contează, că sunt bune doar ca să facă copii și să aibă grija de familie. Mentalul colectiv feminin este plin până la refuz de frică, furie, rușine, neputință. Partea bună este că în majoritatea timpului reușim să adormim sentimenele astea și să ne agățăm de câștigurile din ultima sută de ani în care nu ne-am mai simțit așa și a apărut speranța. Însă, apoi, una dintre noi moare în bătaie și este carbonizată înr-un butoi, rămânând din ea doar dinții. Polițiștii așteaptă la poarta casei unde se întâmplă acestea, așteptând formalități. Alți concetățeni de-ai lor din ministere, poliție, guvern, dau din colț în colț de frică că o să piardă bani și putere pentru o amărâtă de fată care a avut ghinion. Agresorul vine și spune ca fetele astea de 15 și 18 ani s-au dus la el de bună voie și au vrut să întrețină relații sexuale cu un bărbat de 66 de ani. În momentele astea, nu știu despre voi, mie îmi vine să vomit. Și să urlu. Și apoi sa continui să vomit. Cuvintele nu își mai au sensul, speranța a murit deja in același butoi cu ramașițe ale acestor fete. În momentele astea eu mă simt pe deplin conectată la toată furia, frica, scârba, jalea, tristețea din adâncuri strânse de mentalul colectiv feminin în mii de ani. Toate aceste sentimente abisale mă inundă.

Și ce fac cu sentimentele astea? La nivel individual, ele mă motivează în munca pe care o fac cu clientele mele, în educația pe care o dau copilului meu, în decizia de a rămâne sau a pleca din țară. La nivel colectiv, însă, neputința este copleșitoare. Mă emoționează până în fundul sufletului curajul și rezistența Alexandrei de a suna de 2 ori (!!) la 112, de a spera până în ultima clipă că o va salva cineva, că așa ceva nu i se poate întâmpla ei până la capăt. Însă neputința societății în care s-a născut pe mine, astăzi, mă doboară. Eu, astăzi, nu mai pot altceva decât să disper. Nu mai pot decât să plâng. De durere, de furie, de neputință. Singura alinare, care la sfârșitul zilei de azi mă va ajuta să mă repun pe picioare și să continui, este însăși această durere colectivă. Nu sunt singură în durerea mea, alături de mine sunt mama, bunica, străbunica mea și toate femeile din urma lor. Avem forță în suferința lor. #cadeunacademtoate, însă și reversul este valabil: continuă una, continuăm toate. Nu neapărat răzbim, nu neapărat învingem. Însă ne avem una pe alta.

1 Comment

  1. Melania iulie 29, 2019 at 6:26 pm

    Poate că nu este sănătos, poate că este lașitate, dar în momentele de genul acesta cum zici și tu, vrei sa treci neobservată, eu prefer sa nu știu nimic, mă bucur că nu trăiesc în țară unde se întâmplă toate astea pentru că aș fi mult mai expusa la toate sursele de informare. Prefer să mă detașez total. Nu reușesc mereu, cum nici acum. Este extrem de trist în ce lume trăim.

    Reply

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.