Dezbaterea “Nature vs. Nurture” este una veche, multă lume a fost curioasă de-a lungul vremurilor să știe cu ce trăsături ne naștem și ce dobândim de-a lungul vieții prin socializare. Recent, concluzia pare să fie că ne naștem cu anumite potențialități care se concretizează, sau nu, în funcție de infliența exterioară a mediului și, în special, a familiei. Articolul acesta este despre capacitatea de a ne regla singuri emoțiile: este ceva cu care ne naștem? Putem face asta singuri, prin exercițiu? Răspunsurile le-am aflat din mai multe surse, în special citindu-i pe Daniel Siegel si pe Sue Gerhardt.

Copiii se nasc cu un creier imatur, asta ne este clar tuturor celor care am văzut vreodată un copil căruia i se spune să stea “cuminte”. Însă imaturitatea lor are o bază neurobiologică. Studiile au arătat ca partea din creier care se formează prima este creierul “arhaic”, compus din mai multe părți care se afla sub scoarța cerebrală. Acesta este, întâmplător sau nu, și centrul emoțiilor. Ultima parte care se formează este cortexul orbitofrontal, responsabil pentru controlul impulsurilor venite dinspre creierul arhaic. E lesne de înțeles ce înseamnă asta pentru un copil: multe emoții si impulsuri, insuficient control asupra lor. Noutatea care mi se pare mie foarte importantă este faptul că acest cortex se formează IN RELAȚIE cu persoanele care au grijă de copil cea mai mare parte a timpului. Mi se pare epocal faptul că am ajuns la concluzia că un organ fizic precum creierul nu se dezvoltă decât in relație. Asta arată incă o dată cât de profund esențială este experiența relațională in existența umană. Parcă știam, dacă mă întreba cineva, dar sa văd că relațiile efectiv construiesc creierul mi se pare wow.

Așa, deci cu creierul. S-au făcut multe studii pe copiii abandonați in orfelinate in perioada comunistă, așa zișii “decreței”. Au șocat vestul imaginile cu copiii care se uitau în gol, nu plângeau, nu nimic. O concluzie uimitoare a ieșit, însă, de acolo. Copiii aceia erau îngrijiți fizic însa nimeni nu îi iubea, nimeni nu le vorbea, nimeni nu îi ținea in brațe. Creierele lor aveau lobi frontal MAI MICI ca dimensiuni decât copiii crescuți normal, în familie. Efectiv acolo nu le-a crescut creierul. Unii dintre ei au fost adoptați, la vârste diferite, de unde a reieșit o altă concluzie: există o vârstă până la care putem stimula legăturile neuronale din lobul frontal (cam 6-8 luni), după care, copiii care au suferit traume majore de dezvoltare, nu prea se mai pot recupera. De aceea, copiii din acele orfelinate adoptați dupa 6 luni au crescut la fel ca ceilalți copii. Ceilalți au avut și la vârstă adultă mari probleme.

Copiii învață in primul an de viață lecțiile de bază despre cum va fi pentru ei pe lumea asta. Cum îi ținem în brațe, cât de des și de rapid mergem la ei atunci când plâng, contactul skin-to-skin, alăptarea: toate acestea îi spun copilului “Poți să te încrezi in lumea în care ai venit, nu îți fie teamă”. Sau contrariul, în funcție de experiența fiecărei diade părinte-copil. Creierul lor construiește încă din prima zi (sau chiar dinainte de ea) căi neuronale pentru auto-liniștire și pentru senzația de siguranță. Și face asta în multele momente în care noi răsăundem nevoilor copilului fără rețineri, momente în care îi iubim, le cântăm, îi alăptăm, le schimbăm scutecele, îi legănăm să adoarma și multe altele. Momente adesea sub-apreciate, ele îi conferă copilului senzația că este iubit, dorit, în siguranță.

Umătorul stadiu durează mulți ani, și anume stadiul în care copilul învață ce emoții are și cum să le gestioneze. Această învățare se face în două moduri. Atunci când copilul e mic și nu merg explicațiile verbale, este datoria noastră să îi oferim o îmbrățișare și un mediu liniștitor pentru a se putea calma. Ori de câte ori este nevoie. Noi vom fi atenți dacă îi este foame, sete, somn și vom satisface nevoia respectivă, copilul înțelegând, astfel, că nevoia respectivă așa se satisface. Când copiii cresc și învață să vorbească, vine momentul ca atunci când copilul are o emoție puternică, noi, pun accept pe NOI (nu copilul de la sine putere), îl ajutăm să o identifice, să o numească, și apoi să găsească modalități alternative sau măcar acceptabile de a face față. Ideea de bază este că NOI suntem mecanismul copilului de a se liniști, și este normal să fie așa.

În încheiere, este de reținut că noi suntem cortexul frontal al copilului nostru până se maturizeaza cel propriu. Noi îi ajutăm să se liniștească, noi le dăm încrederea de bază în lume și capacitatea de a se relaxa total. Senzația de a fi în brațele noastre este cea la care se vor întoarce toată viața în sufletele lor, credința aceea ca ei sunt OK ca ființe si lumea în jurul lor este sigură pentru ei. Tot noi îi învățăm și să folosească emoțiile pentru auto-cunoaștere și spre avantajul lor. Not an easy task, I know. But you can do this! Mai multe despre CUM, în articolele viitoare 🙂