Ce am învățat în școală despre cultura românească

Timp de citire 6 minute

De multe ori în psihoterapie vorbim foarte mult despre influența părinților în felul în care am evoluat și în care vedem viața. Cel puțin la fel de importantă este infleunța culturii în care creștem. Zic “cel puțin la fel de importantă” pentru că, dacă ne gândim că și părinții noștri au avut parte în mare măsura de aceeași educație culturală, putem considera că multe dintre lucrurile spuse și făcute de ei erau dictate cultural. Deci, infleunța culturala poate fi chiar MAI importantă decât cea a părinților din multe puncte de vedere. Școala este un mediu în care se învață nu doar materie, cât (poate mai ales) cultură. Se învață cum să funcționezi în societatea din care faci parte. Aici se aleg roluri, se prescriu destine și se aleg atitudini pe care, mai târziu, va fi foarte dificil să le schimbăm. Din acest motiv, este important să reflectăm ce anume învățăm în școală despre a fi om, apoi femeie sau bărbat, apoi parte dintr-un grup (școală, oraș, grup etnic, religios, etc.).

Ajunsă la vârsta adultă îmi dau seama cât de nocivă a fost și este educația primită în școală. Când eram eu la școală nu prea aveam timp să contemplez la acestea, eram prea ocupată să fiu cea mai bună din clasă și să îmi antrenez memoria vizuală pentru olimpiade. Asta pe lângă preocupările legate de colegi, viață socială, că sunt prea grasă, am ochelari, nu mă place X și tot așa. Însă acum, luncrând cu clienții și vorbind cu copiii din jurul meu care sunt încă la școală în România încep să îmi amintesc și am tot felul de revelații, care mai de care mai iluminatoare.

Am detaliat aici câteva lucruri care se învață în școală (și le-am învățat și eu) și pe care ar fi bine să ne gândim cât timp vrem să le mai perpetuăm. Este important de menționat încă de la început că aceste lucruri nu sunt emise de către cadrele didactice, nu este vorba aici despre ele. Ci despre moștenirea noastră culutrală, transmisă în contextul școlar, învățătorii și profesorii fiind tot români, ca noi toți. Felul în care am organizat sistemul de învățământ ne reflectă valorile sociale și culturale și pe perpetuează în mințile generațiilor viitoare. Așadar:

Ori ești cel mai bun, ori ești “stricat” pe undeva.

Fiecare părinte își dorește ca copilul lui să fie cel mai bun din clasă. Acest lucru este o imposibilitate statistică. Pe curba lui Gauss, 68% din oameni sunt în medie, deci nici foarte buni nici la coada clasamentului. Să fii cel mai bun este o excepție. Însă, pe lângă ce își doresc părinții, cadrele didactice își doresc și le face plăcere să lucreze cu copiii cei mai cooperanți și care au rezultatele cele mai bune. Într-un fel este firesc, sunt foarte mulți copii în clasă, nu este spațiu și timp pentru a lucra cu plăcere cu copii pe mai multe niveluri. Însă eu vreau să mă axez pe ce inseamnă asta pentru copil. Copiii tânjesc după validare. Toate acțiunile sale se vor concentra către a primi o formă de recunoaștere. Așa că, la început, ei încearcă și își doresc să facă pe plac profesorilor și părinților și să facă performanță. Touși, fiecare are modalitatea lui de a fi inteligent și talentat, iar în note se reflectă în principal inteligența verbală și capacitatea de a memora. E normal, atunci, ca nu toți să ia note bune. Ce se întâmplă cu cei care nu sunt printre primii? Părinții fac acasă eforturi să tragă de ei, să îi convingă să “învețe” (ce înseamnă asta, mai exact?). Când încă nu reușesc, încep certurile și reproșurile. Atunci mesajul pe care îl primește copilul este că nu este capabil, că dezamăgește, că este “stricat”.

Nu este productiv să ai păreri.

Cui i-a folosit vreodată la școală să contrazică un profesor sa ridice mâna. Dacă scopul principal sunt notele, părerile personale nu își locul în procesul de notare, așa că la ce bun să spui ce crezi tu? Mai ales când nu te întreabă nimeni. Accentul se pune pe acumulare de material, nu pe logică sau originalitate. Nu trebuie să ne uităm mai departe de examenele naționale ca să avem exemple. Comentariile literare pe care trebuie să le compună elevii sunt doar bucăți de vorbe puse împreună pe care ei le învață pe dinafară. Dacă își spun părerea, efectiv pierd puncte. Deci cine e nebunul care ar vrea să facă asta cu tot dinadinsul? Drama este că nespunându-și părerile ajung să nu le mai aibă, pentru că nu au unde să le exerseze. Și legăturile neuronale nefolosite se pierd. Se fortifică, în schimb, legaturile cele mai folosite. În cazul acesta, cele care au legătură cu memorarea.

Win or die trying.

Notele, premiile, ierarhiile încurajează copiii să fie competitivi într-o manieră nesănătoasă. Atunci când pierd, ei plătesc costul stimei de sine și al decăderii în ochii celorlalți. Așadar, să iei note mici, să scazi în clasament, să îți ia cineva locul din vârf este foarte periculos pentru copii, miza este foarte mare. Atunci, competiția nu va mai fi una bazată pe fair-play și dorință de a deveni mai bun. Va fi una concentrată pe a împușca note, a copia, a învăța doar când știi că te ascultă. Și stres. Foarte mult stres. În rest, dragoste de cunoaștere nu are nimeni. Curiozitatea moare pe altarul notelor la teză. Dar părinții sunt mulțumiți, profesorii spun cuvinte de laudă, toată lumea e fericită.

Evaluarea propriei persoane este mereu făcută prin ochii celorlalți.

Ceea ce contează cât timp ești la școală este cum te văd alții. Ce părere ai tu despre tine nu pare să conteze sau să te ducă mai departe către scopurile tale. Cei care îți decid destinul sunt ceilalți. Ei îți pun notele, ei te cataloghează ca fiind prost sau deștept, ei îți prezic dacă se va alege ceva de tine sau nu. Am auzit de multe ori despre profesori spunând elevilor să nu mai dea la liceu, că nu intră. Să nu dea admitere la facultate, că nu au nici o șansă. Dacă ești cel mai bun din clasa, nu ai cum sa eșuezi, pur și simplu este imposibil. Fă ce vrei acum cu presiunea asta. Cu alte cuvinte, îți spune mereu altcineva care îți sunt șansele și la ce ai dreptul sa aspiri, când și dacă ai voie să mai și greșești.

Dacă ești la coada clasamentului, acolo o să rămâi.

Eșecul școlar pare să fie total atribuit persoanei care este copilul respectiv. Dacă ai eșuat în sistemul acesta de învățământ, ești un eșec ca persoană. Acesta este suma totală a capacităților tale. Un elev “prost” este privit cu lipsă de respect atât de câtre profesori, cât și de către colegi. Este așezat în ultima bancă, trecut cu vederea, nu se așteaptă nimeni de la el sau ea să își depășească nivelul. Să nu creadă nimeni în tine doare, iar un copul îndurerat nu se va simți motivat să depună mai mult efort, nu se va simți capabil să contrazică așteptările celorlalți.

De multe ori, părinții nu împing copiii către performanță, însă, copiii sunt, totuși, foarte stresați. De ce? Pentru că este în joc rolul care li s-a asignat și cu care, acum, se identifică. Este în joc stima lor de sine, cu fiecare examen important se joacă ruleta “Sunt prost sau deștept?”, “Am sau nu șanse în viață?”. Ei singuri nu pot decide, nu părerea lor este cea care da definiția vieții lor. Din școală ei învață că nu își pot decide singuri destinul, nu îl pot schimba dacă li se pare că li se potrivește, sunt blocați în rolurile în care s-au nimerit. Aleargă după niște note care par să se obțină arbitrar, în speranța că vor face pe plac celor din jurul lor. Sunt concentrați pe formă și nu pe fond. Iar forma fără fond este o moștenire culturală românească pe care o transmitem din generație în generație. Până când?

Leave A Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.