În copilărie primim de la părinți o serie de mesaje despre noi, viață și ce se așteaptă de la noi. Mesajele sunt concluziile pe care le-au tras și părinții noștri, la rândul lor, despre aceleași lucruri. Unele sunt productive și utile, altele pun mai degrabă piedici și trebuie să ne chinuim la vârsta adultă să scăpăm de ele. Unul dintre aceste mesaje este “Nu fi copil!” (în analiză tranzacțională – Don’t be a Child). L-am ales pe acesta pentru articol deoarece este, după mine, unul dintre cele mai prezente mesaje din societatea noastră, chiar și in familiile sănătoase si echilibrate. Mesajul acesta apare frecvent în momentele în care copiii au crize emoționale, mai ales de furie. Mă explic:

Copiii sunt, la început, extrem de liberi în expresiile lor emoționale. Până la vârsta de un an, în cele mai multe cazuri, emoțiile pe care le manifestă ei au un scop imediat: satisfacerea unei nevoi. Cum ei nu și le pot satisface singuri, își exprimă nemulțumirea prin plâns, țipat, etc. ptr a atrage atenția și pentru a comunica ce au nevoie. După un an jumate, copiii au strâns ceva informație despre noi și despre ce ne activează. Deasemenea, pe la 2 ani încep să apară sentimentele foarte puternice, mai ales furia și/sau frustrarea. Sentimentele apar cu mult înaintea capacității de a le face față într-un mod social acceptat. La început, ei eu nevoie de noi să îi ajutăm să își regleze sentimentele acestea prin relația de iubire cu noi.

Și, deci, unde e problema?

Aici apare buba. În societatea noastră, expresia furiei este incomodă. Până foarte de curând, nimănui nu îi venea ideea ca e ceva normal sau firesc in dezvoltarea copilului. Pur și simplu informația asta nu a existat. Generații de oameni din familiile noastre au fost învățați că este periculos să îți arăți furia. Ceilalți nu vor accepta și, dacă îi superi, se va întoarce tot împotriva ta. La nivel istoric, regimul comunist a întărit foarte mult credința asta iar mesajul s-a transmis din generație în generație până astăzi. Avem, deci, copii care simt furie intensă și vor să o manifeste direct, nemijlocit și adulți care se simt foarte incomod cu expresiile acestea. Adulții pot fi în familie, la școala sau grădiniță, in parc, la piață, etc. Cum adulții sunt cei care dețin puterea, mesajul pe care îl dau copiilor este de “Abține-te!”. “Nu ne face să ne simțim incomod”, “Nu știm ce să facem cu furia ta”. Copilul nu este echipat neurobiologic pentru a putea satisface această cerere în mod firesc. Atunci când cerem copilului să facă ceva ce nu poate să facă încă îi cerem, implicit, să crească mai repede => Don’t be a Child.

Nimeni nu o face pentru a face un rău copilului. Motivele sunt multe: incomoditatea pe care o resimțim noi, teama că este ceva în neregulă cu copilul nostru, teama că îl vor respinge ceilalți dacă se comportă într-un mod social inacceptabil. Sunt temeri valide. Însă sunt temeri a căror rezolvare nu poate fi imediată fără a da copilului mesajul ca stadiul la care este nu e OK cu noi. Că ne sperie intensitatea lui și nu știm ce să facem. Iar asta îl va speria pe copil.

Ce putem face?

În primul rând, să ne informăm ce este normal în fiecare stadiu al dezvoltării copilului. Dacă mă întrebați pe mine, cazurile în care ceva nu este normal sunt excepții. În general nu este nevoie să fim intervenționiști, ci mai mult să observăm copilul pe care îl avem și să aflăm cum funcționează el, in mod unic. Deci, informație.

Apoi, răbdare. procesul maturizării durează, copiii au nevoie să fie ghidați și să li se explice același lucru de foarte multe ori până să îl poată integra. Nu există să spui unui copil ceva astăzi și el de mâine să nu mai repete. Deci, ajustați-vă așteptările.

Nu în ultimul rând, nu lăsați copiii singuri în momentele lor de intensitate sentimentală. Nu îi certați și nu îi redirecționați în momentele cele mai fierbinți. Acelea sunt momente de acceptare blândă, momente în care să restabiliți conexiunea cu copilul și să îl asigurați că este iubit. Abia după aceea îi puteți explica cum este OK pentru voi să vă exprime furia (nu lovim, nu trântim), ce se poate în momentul respectiv și care este limita pe care o puneți. Va fi mult mai pregătit să asculte dacă este conectat cu voi decât dacă este singur cu niște sentimente destul de înfricoșătoare. Deci, fiți împreună cu ei.

What about us?

Vreau să închei cu puțină blândețe și față de părinți. Fiecare dintre noi aducem, în relația cu copiii noștri, diverse bagaje emoționale care atârnă, uneori, foarte greu. Ne este greu de multe ori să fim blânzi și înțelegători chiar și cu noi înșine, ni se pare că le facem pe toate cum nu trebuie. Blândețea începe cu Copilul nostru interior, care, poate, nici el nu a putut să se maturizeze în ritmul lui când a fost momentul. Acum este în puterile noastre să îi dăm și ei sau lui un pic de spațiu.