Situația creată de pandemie este asemănătoare pentru mulți dintre noi, în funcție de stilul de viață pe care îl aveam pre-pandemie. Cei dintre noi cu copii ne găsim în situația de a petrece foarte mult timp în interior cu niște mini-persoane pline de energie și de plictiseală simultan. Cei care suntem single ne găsim, poate, în puțin prea multă singurătate fizică. Cei care sunt deja la pensie se simt, poate, speriați de prospectul de a se îmbolnăvi și izolați de ceilalți. Acestea sunt situații în care suntem mulți dintre noi.

Ceea de diferă de la om la om este conținutul interior pe care îl stârnește situația în care ne aflăm. Situațiile de stres major, nesiguranță, izolare ca cele de astăzi trezesc în noi răspunsul traumatic: reacțiile pe care suntem obișnuiți să le avem, și le-am avut de-a lungul vieții, atunci când ne-am confruntat cu evenimente adverse.

Care sunt câteva potențiale reacții?

Ne putem afunda în activități. Ne propunem foarte multe obiective, ne implicăm în multe proiecte, ne ocupăm tot timpul cu “a face” câte ceva. Activitatea continuă ne ajută să ne distragem atenția de la sentimentele provocate de stresul major al pandemiei și al consecințelor ei. Această strategie poate fi a copiilor (deveniți acum adulți) care, atunci când în familie existau conflicte sau când au trecut prin evenimente traumatice s-au afundat în învățătură și erau elevi de 10. Sau făceau mult sport și câștigau concursuri. Genul de copil care pare ca nimic nu îl dă în spate de la scopurile lui.

Ignorăm pericolul. Unii neagă că situația ar fi chiar așa de gravă, se gândesc că pot, totuși, să își continue viața la fel ca și până acum dacă își schimbă “mentalitatea”. Negarea este o formă de a face față stresului și frustrării care vine la pachet atunci când stilul nostru de viață dorit și obișnuit nu mai este posibil. Aceasta poate fi strategia celor cărora li s-a spus în copilărie că deși ei văd că situația lor nu este în regulă, de fapt nu este așa. De exemplu, când cineva drag moare (o rudă, un animal), unor copii li se spune că persoana respectivă doar a plecat în călătorie. Sau copiii cărora li se spune că “nu au de ce să plângă”, pentru ca de fapt realitate nu este așa cum o simt ei și este necesar să își schimbe ei sentimentele.

Încercăm să controlăm totul. Nu mai ieșim din casă, dezinfectăm tot ce atingem noi sau cei dragi, ne testăm regulat fără să avem simptome, citim toate știrile și ne “informăm” pentru a ști totul despre pandemie în ideea că, așa, ne putem proteja mai bine decât o fac ceilalți. Aceasta poate fi strategia celor care au auzit, de multe ori, că ceilalți sunt mai prejos decât ei, că nu înțeleg lucrurile la fel de bine, că ei, prin inteligența lor, se pot descurca mult mai bine decât cei din jur.

Ne pierdem speranța. Mai întâi ne stresăm foarte tare, apoi, când ne epuizăm energia total, ne pierdem speranța. Acesta poate fi mecanismul de reacție al celor care nu au fost ajutați în nici un fel să gestioneze sentimentele de frică și nesiguranță, nici măcar prin mesajele detaliate mai sus. În acest caz, practic, mecanismul este colapsul într-o stare de deznădejde și lipsă de speranță că există cineva pe lume care poate să ajute.

Reacțiile detaliate mai sus sunt toate reacții de auto-apărare la evenimente adverse. Vâltoarea unei pandemii, când stresul și pericolul sunt încă prezente, nu este un context extrem de propice pentru creștere și progres. Însă este posibil să folosim aceste strategii de auto-prezervare în moduri mai puțin destructive.

Ce înseamnă asta?

Activitatea o putem folosi pentru a ne potoli anxietatea existențială, însă este util să monitorizăm unde ne este limita. Este sănătos sa ne oprim înainte de epuizare sau de momentul în care devenim extrem de iritabili, obosiți, poate chiar bolnavi fizic.

Negarea poate folosi pentru a ne distanța de anxietăți legate de ceea ce nu putem controla, însă ne poate împiedica și să ne protejăm. Este util să ne menținem deschiși la posibilitatea că nu avem dreptate în totalitate și că paza bună trece primejdia rea.

Controlul este bun câtă vreme ceea ce dorim să controlăm este posibil de controlat. Dacă urmărim recomandările autorităților cu strictețe este una, însă punctul în care nu mai facem activități necesare de frica riscului ne poate indica că controlul nostru este unul nesănătos.

Realitatea existențială că suntem singuri noi cu noi este una provocatoare de anxietate și ne poate duce la pierderea speranței, însă, dacă privim cu calm în jurul nostru, vom observa oameni care, deși nu ne pot salva, ne pot fi alături în momente grele și nw pot ușura frica și singurătatea.

Așadar, ca orice lucru pe lumea asta, și mecanismele de apărare sunt bune cu măsură. Când ne menținem în contact cu noi înșine putem simți unde este limita pentru fiecare dintre noi și când am trecut de ea înspre mecanisme nesănătoase de coping.