Citeam zilele trecute despre psihoterapia cognitiv comportamentala pentru tulburarea borderline (DBT). Marsha Linehan aduce în prin plan o problemă interesantă: marea majoritate a persoanelor diagnosticate cu tulburare borderline sunt femei. Ea surprinde în studiile de specialitate același trend și pentru tulburarea de personalitate dependentă și pune o întrebare interesantă: sunt aceste “etichete” atribuite femeilor pentru că suferă de o tulburare sau este un factor contributor faptul că societățile vestice patologizează felul în care femeile, în mod natural, prioritizează relațiile? Desigur, felul în care femeile trăiesc relațiile nu este singurul criteriu pentru a diagnostica aceste tulburări, însă este o întrebare la care și eu mă gândesc uneori.

Cum spune Marsha Linehan, “de ce nu există și tulburarea de personalitate independentă?”

Problema diferențelor de gen în psihiatrie este una mai larga. Femeile sunt diagnosticate cu depresie majoră, anxietate și tulburări psihosomatice de 2 ori mai des decât bărbații. Bărbații sunt diagnosticați cu dependențe de substanțe și tulburare de personalitate antisocială de 2 ori mai des decât femeile. Care este explicația?

Una dintre explicațiile cele mai plauzibile, după mine, este cea biosocială.

Personalitatea umană este influențată atât de biologie cât și de mediul în care este crescută persoana. Așadar, bărbații și femeile fiind diferiți biologic, este normal să trăiască viața altfel și, implicit, să prezinte patologii diferite. Însă, ceea ce este de multe ori ignorat, este impactul major pe care îl are societatea asupra tulburărilor mintale diferite ale femeilor și bărbaților.

Pentru femei, societatea accepta mai ușor expresia tristeții decât a furiei. Fetițelor li se spune, de multe ori, că nu este frumos să lovești sau să împingi, “Ești fetiță, cum să faci așa ceva?”. Băieților nu li se oferă aceleași reacții, lumea accepta ca valide expresia furiei lor. În schimb, băiețeilor nu prea li se permite plânsul și tristețea. Lor li se vorbește mai rar despre sentimente și mai mult despre fapte și acțiuni. Fetele prioritizează relațiile sociale cu alte fete în copilăria timpurie iar, în grupurile de fete, ele discută mai des despre gânduri și sentimente. În grupurile de băieți atmosfera este mai degrabă una de interacțiune fizică, tăvăleală, alergătură. Nu îi vedem atât de des stând și discutând de cine le place și de cine nu le place.

Aceste diferențe de socializare vor influența mult exprimarea suferinței psihice. Până la urmă, de suferit suferim cu toții la fel. Însă am evoluat în direcția în care punem anumite etichete “medicale” pe anumite manifestări exterioare ale suferințelor noastre interne:

• Dacă e multă tristețe, atunci e depresie.

• Dacă e multă frică, atunci e anxietate.

• Dacă e violență, atunci personalitate antisocială.

• Dacă este teama că nu ne descurcăm singuri, atunci personalitate dependentă.

Pare, astfel, că suntem foarte diferiți. Și suntem, cel puțin la suprafață. Însă dedesubtul acestor etichete și diagnostice se află ceva comun, firesc, uman: durerea și suferința în fața greutăților vieții, aspect în care ne asemănăm mai mult decât ne imaginăm.