Știi că mai demult erai „altfel”. Acum, orice decizie e greu de luat pentru că parcă nu mai ești tu. Nu te mai poți hotărî ce ți se potrivește.
Totuși… de unde a apărut starea asta? Când s-a schimbat totul?
Poate părea că apatia s-a instalat din senin și că acum it’s here to stay.
Dar fac un pariu cu tine: dacă te uiți în urmă, o să observi că ai pierdut ceva pe drum. A existat un moment în care o credință esențială pentru tine s-a schimbat. Și asta te-a atins undeva în adâncul tău. Doar că nu știi exact cum, și mai ales, nu ai ajuns încă să fii o nouă versiune completă a ta.
Câteva exemple: poate ai pierdut o sarcină. Poate te-ai mutat din țară. Poate ai trecut printr-un burnout sever sau o mare dezamăgire la job. Poate ai fost înșelată. Sau chiar tu ai înșelat. Poate ai devenit mamă. Ai terminat facultatea și ai intrat în viața de adult.
Pentru fiecare dintre noi există în viață anumite puncte de cotitură. Momente când afli ceva despre tine sau despre viață ce nu știai – și you cannot unknow it. Nu te mai poți întoarce la ce era înainte.
Aceste momente declanșează schimbări profunde, pe nesimțite. Dar acest lucru nu se simte bine. Se simte greu, apatic, fără vlagă, pe pilot automat. Pentru că pierderea nu e încă înțeleasă sau procesată. Ai nevoie de timp să o așezi, să îi dai un sens. Abia atunci poți evolua. Abia atunci poți contura noua ta versiune.
După ce am născut primul copil, am avut și eu o astfel de perioadă. Eram deja mutată la Praga, deci oricum nu mă mai simțeam „eu însămi”. Pe terenul ăsta am devenit mamă. Dintr-o femeie activă și implicată în proiecte, m-am trezit stând acasă cu fiica mea, într-o țară străină. Foarte singură. Și cu foarte multă liniște.
Încet, s-a instalat o stare de anxietate și tristețe pe care nu o puteam explica. Atunci am început un grup de femei care treceau prin aceeași etapă. Ieșeam cu copiii chiar și de două ori pe zi, vorbeam despre orice, devenisem un grup de suport. Deh, defect profesional. Cu timpul, am depășit momentul și am mers într-o direcție nouă.
Nu vreau să spun că mi-am găsit fericirea. Sau că am renăscut ca pasărea Phoenix. Ci doar că am crescut. Am devenit. Și apoi am mai reluat acest ciclu și cu alte ocazii.
Uneori avem așteptarea ca un proces de schimbare sau de evoluție să fie o destinație finală. „Eram nasol, acum sunt bine.” Gen. Eu nu văd lucrurile așa.
Suntem în continuă schimbare, până la final. Iar terapia e acolo să ne susțină să putem tolera și da un sens acestor schimbări. Să putem merge – și să ne ținem – ȘI în direcția pe care ne-o dorim.
