Iubesc să lucrez cu femeile. Mă inspiră și mă uimesc. Asta e valabil și atunci când sunt puternice și neînfricate, și când le cuprind fricile și tristețea. Depresia postnatală este un subiect vital pentru sănătatea fizică și mintală a oamenilor. Da, a oamenilor, nu doar a femeilor. Prin definiție, acest tip de depresie pornește după naștere, ceea ce înseamnă că va afecta atât femeia, cât și copilul și partenerul ei. Este o problemă de familie, mai mult, este o problemă profund umana legată de a da viață și de a-ți simți limitele de muritor atât de acut.
După ce am născut eu, am trecut prin stări până atunci complet necunoscute mie. Schimbarea de identitate, despre care am scris și aici, o resimțeam la nivel organic. Un tumult emoțional, nesiguranță, frică, țin minte un gând care mă consuma aproape complet: nu o să mai fiu complet liniștită niciodată. Pentru că acum nu mai eram doar eu, eram eu și ea, ea care avea să fie sursa grijilor mele pentru câte zile voi mai avea. E un gând incredibil de puternic și de înfricoșător. Și cred, sincer, că este o senzație pe care o vor cunoaște doar femeile la acest nivel primar. Este legat de evoluția speciei, de schimbările care se petrec în creier sub influența hormonilor, dar și de procesul fiecăreia dintre noi de a deveni Mamă.
Cum arată depresia?
Depresia postnatală nu ia mereu formele pe care ni le imaginăm. Nu trebuie neapărat să ne respingem copilul, sau să nu vrem să ne mai ridicăm din pat. De multe ori, ea ia forme mult mai subtile și mai greu de depistat. O stare continuă de anxietate. Obiceiuri repetitive menite să ne adoarmă senzația de frică (spălatul pe mâini, gătitul frenetic, obsesii legate de microbi, curent, etc.). Ne e teamă să ieșim din casă pentru a nu face rău, cumva, bebelușului. Suntem irascibile, nervoase mai mereu. Nu dormim bine (nici chiar când copilul doarme). Toate acestea încep tiptil, ușurel, ne gândim că va trece cu timpul. Și de multe ori, trece. Însă de multe ori, nu. Atunci când nu simțim că reușim să ne mai bucurăm DELOC de viață, când e din ce în ce mai acuta frica, tristețea. furia…atunci trebuie să cerem ajutorul. Meriăm ajutorul. NU este un dat că trebuie să ducem totul singure, cu stoicism.
Există și factorii sociali:
În societatea de astăzi, femeile cresc copiii din ce în ce mai singure, iar presiunea să o faci bine e din ce în ce mai mare. Citeam aici că in ziua de astăzi, o mamă care muncește petrece la fel de mult timp cu copiii ei ca o femeie casnică din anii 70. Și nu orice fel de timp, timp de calitate. Citim, cântam, gătim cu copiii. Le dăm mâncare sănătoasa, alăptăm exclusiv, spălăm scutece de bumbac pentru a le proteja pielea. Nu ne răstim, ne înghițim oboseala și singurătatea, nevoia de a avea contact social cu alți adulți fără copii. De multe ori, familiile sunt alcătuite doar din părinți și copii, mai ales în România unde trebuie să te muți și să trăiești acolo unde faci bani, nu acolo unde ai bunicii. Doamne! Jur că uneori mă uimesc la ce presiuni putem rezista singure. Suntem extraordinar de puternice, însă și suferim singure atunci când nu e neapărat necesar, doar pentru că putem.
Be strong: motto-ul femeilor
Obligația de a fi puternică este ceva ce ni se transmite cultural. Fetele în România, până mai ieri, ajutau în gospodărie de la vârste mici, aveau grijă de frații mai mici, găteau, spălau, ÎNDURAU alături de mamele lor. În gospodăria medie, românească, nu avea nimeni timp sau bani să se preocupe prea mult de cât de grea e viața copiilor, și mai ales a femeilor. Era prea multă treabă de făcut, prea multe probleme, prea puține resurse. Mesajele pe care le primeam despre viață erau că viața e grea, că trebuie sa înduri greutățile fără să te plângi, că nu există să nu te poți descurca cu ceva, că nu are cine să vină să iți ofere ajutorul. Această atitudine se va vedea atunci când naștem și suntem puse față în față cu propriile noastre limite. Adevărul e că atunci când ai un copil mic e greu să mai menții iluzia controlului. Sunt multe necunoscute, posibile pericole, oboseală cruntă, limite ale corpului din care a ieșit copilul. Toate astea dor.
Cereți ajutorul!
Durerea aceasta este a femeilor. A noastră ca grup. De aceea, eu nu cred că este menită să fie suferită în singurătate. Aveți încredere să cereți ajutorul. Îl merităm, îl putem primi și face diferența. Singurătatea face toate durerile să înțepe mai tare, nu vă condamnați la izolare. Vorbiți cu soțul, cu mama, cu sora, cu vecina, cu cine e dispus să vă asculte. Poate mai ales, vorbiți cu un psiholog sau un psihoterapeut. Nu vă rușinați și nu suferiți în tăcere. Suntem capabile de minune și divin, atâta timp cât suntem împreună și ne dăm una alteia putere. Acestea sunt cele două fațete ale devenirii ca mame: iubire inălțătoare și durere asurzitoare. Hai să le trăim pe ambele împreună.