In ultima vreme tema la care trebuie sa lucrez cu mine insami sunt limitele. A durat ceva pana sa realizez ca este o tema importanta pentru mine si care se face simtita in multe arii ale vietii mele. Bineinteles, cel mai mult in relatia cu copilul.
Mi-am dat seama ca parte din motivul pentru care ea plange asa de tare uneori si se enerveaza atat de rau sunt eu. Insa intr-un fel foarte subtil.
Undeva in spatele mintii mele se deruleaza ideea ca nu am ce sa fac daca ea alege sa tipe foarte tare. Ceva mai in partea constienta a mintii mele am ales ideea ca asa e bine, sa o las sa se exprime cum vrea ea. Ca nu trebuie sa ii ingradesc libertatea de expresie si ca trebuie sa aiba spatiul sa se manifeste liber.
Ideea asta a venit si in urma lecturilor de specialitate pe care le fac si care, toate, promoveaza ideea ca copilul trebuie inteles empatic si acceptat in toate manifestarile sale. Ceea ce asa e. Insa tot literatura de specialitate ne spune ca trebuie sa punem LIMITE.
A observat cineva ca nici un specialist nu spune CUM? Nu raspunde nimeni la intrebarea pe care eu mi-o tot pun: OK, am spus nu, sunt ferma, dar apoi incepe si jeleste si mi se rupe inima. Intrebarea este cum impac ideea de limite cu ideea de acceptare a nevoilor copilului? De exemplu cand plec de acasă si ea ma implora sa nu plec si sa stau cu ea. Cum pun limite si in acelasi timp sa si accept nevoia ei de a sta cu mine?
Daca citesc putin intrebarea imi dau seama ca, de fapt, problema e in faptul ca eu consider ca daca ii accept nevoia trebuie sa o si satisfac. Si ca, cumva, nevoile nesatisfacute ale copilului sunt ceva ce ii fac rau si o sa se vada repercusiunile in viitor.
Pana la urma, care este persoana aceea care are toate nevoile satisfacute? Nu este o asteptare realista. Nu am cum sa ii satisfac toate nevoile. In situatia data ca exemplu, nu pot simultan sa satisfac si nevoia de limite si nevoia de a sta cu mine. Sa nu mai zic si de mica MEA nevoie de a face anumite lucruri fara ea. Sau nevoia ei de a crea legături emotionale cu alți membri ai familiei fara sa fiu eu de fata. Esențială este, insa, acceptarea nevoii. Nu ma supar pe ea pentru cum reacționează. Inteleg ca e normal sa fie asa. Ofer îmbrățișare si iubire. Insa nu dau inapoi.
Problema cu copiii este ca au multe nevoie de care nu își dau seama. Aici intervenim noi, părinții. Noi trebuie sa stim care le sunt nevoile si, prin limite, sa satisfacem si nevoile pe care ei nu le simt asa de acut.
Da, trebuie sa se spele pe dinti. Da, trebuie sa doarma la pranz. Da, trebuie sa aiba parinti multumiti cu viata lor ca sa poata avea mai bine grija de ei. Noi suntem parintii, noi ne asumăm responsabilitatea pentru viata lor, noi trebuie sa decidem in locul lor pana mai cresc. Asta e realitatea.
NU MEREU. Cand ne permitem sa ii lasam sa aleaga ceva este extraordinar pentru ei sa o facem. Ii ajuta sa creasca sanatos si sa isi dezvolte gândirea si personalitatea. Insa atunci cand ei nu pot lua decizii bune, trebuie sa le luam noi, chiar daca ei se opun (foarte vehement!).
O carte care mie imi place mult este No Drama Discipline. Este o resursă minunata pentru cum sa pui limite cu blandete si respect pentru copil. Eu una simt, totusi, ca problema mea nu aici este. Ci este ce fac atunci cand limita mea se întâlnește cu plansul ei foarte puternic. Cred ca acest plans este, pana la urma, felul in care ea imi arata ca nu ii convine ce o oblig sa faca. Trebuie sa imi asum si sa nu ma mai astept de la ea sa reactioneze bine. Ea este acceptata asa cum este si cu nevoile pe care le are. Insa limitele nu au ca pre-conditie acordul copilului.
Asadar, raspunsul meu pentru acum la propria mea intrebare este if you’re going through hell…keep going! Insa cu blandete 🙂