Scriu aceste rânduri deoarece, uneori, clienții intră in cabinetul meu neștiind exact cum se vor desfășura lucrurile sau la ce se pot aștepta. Am adunat aici câteva concepte de bază din Analiză Tranzacțională care îmi ghidează mie gândirea psihologică și, sper eu, vor fi utile și clienților pentru a se înțelege mai bine atât pe sine cât și psihoterapia.
Stările Eului (Modelul PAC)
Acesta este poate conceptul cel mai important de înțeles. Fiecare dintre noi putem activa (sau exista) în 3 moduri:
Părinte – stare a Eului unde adunăm toate informațiile pe care le-am primit de la figuri de autoritate din viața noastră: părinți, bunici, profesori, orice persoană care a însemnat pentru noi un model “de urmat”. Aici adunăm ceea ce ei credeau despre noi, felul în care ni se adresau, cuvintele lor despre ce este lumea și care este rolul nostru în ea.
Adult – stare a Eului care trăiește în prezent, aici și acum. Analizează informațiile în timp real și ia decizii bazate pe această informație, fără să se lase colpeșit de sentimente și gânduri ce aparțin trecutului. Este asemănător cu conceptul de mindfulness, presupune spontaneitate, autonomie, conținere.
Copil – sentimente, gânduri, atitudini, comportamente pe care le aveam când eram copii. Pot fi mai multe vârste (înainte sau după ce am învățat să vorbim) pe care le activăm alternativ. Uneori ne putem simți ca la 7 ani când s-a întamplat ceva anume care ne-a marcat, alteori ne putem simți fizic foarte inconfortabil, ca un copil foarte mic, sub un an.
Sentimente inautentice
Pentru a putea funcționa, Copilul are nevoie să se apere de aspectele înfricoșătoare ale vieții lui. Sentimentele de frică și furie sunt cel mai greu de acceptat și de exprimat, atât de către copil, cât și de către cei din jur. Atunci, copilul va decide să înlocuiască un sentiment autentic dar de neacceptat cu unul inautentic, dar care pare să îi aducă din partea celor din jur ce are el nevoie. Spre exemplu, în unele familii, furia nu este acceptată iar părinții îi spun verbal sau non-verbal copilului că nu ar trebui să se simtă așa și că este, cumva, periculos pentru ei să îl vadă pe copil furios. Copilul poate decide ca atunci când este furios, să pară trist și să plângă sau să ceară îmbrațișări. Încearcă asta de câteva ori, părinții răspund mult mai bine in felul acesta, deci va păstra acest mecanism. De acum, când simte furie, va exprima tristețe, pâna când chiar el va crede că este, de fapt, trist.
Jocuri psihologice
– Seturi repetate de tranzacții care au un scop final ascuns cu care sunt “de acord” în mod inconștient ambii participanți.
Un exemplu de joc este “Loveste-mă”, sau “Kick me” in engleză. În acest joc o persoana face eforturi pentru a o mulțumi pe cealaltă până când, la final, face ceva ce va deranja interlocutorul și pentru care va fi “pedepsit” cu vorbe urâte, agresiune, abandon, etc. Astfel, prima persoana își va spune “Știam eu că nu pot fi acceptat, oricât de mult aș încerca” iar cea de-a doua persoană va lua rolul opresorului, rol care îi este foarte familiar în propria viață.
– Dintr-un joc, ambii participanți obțin reconfirmarea scenariului de viață.
Triunghiul Dramatic
– Exista 3 roluri pe care le putem juca intr-un joc: Salvator, Persecutor sau Victima
– Salvatorul este cel care se sacrifică pentru a ajuta pe altul, cel care are grijă ca altcineva să nu iși facă rău sau să nu simtă sentimente inconfortabile.
– Persecutorul este cel care îl supune pe celălalt la agresiune, critică, umilință etc.
– Victima este cel care este persecutat sau salvat, cel care “nu poate” avea grijă de sine și pare să aibă nevoie să i se spună ce să facă, cum să gândească, cum să se simtă.
– Într-un joc există întotdeauna cel puțin un schimb de poziție, în exemplul de mai sus Salvatorul care încercă să mulțumească a ajuns să fie persecutat, și, deci, în rolul de Victimă, iar Victima care trebuia inițial să fie salvată a ajuns să persecute, luând rolul de Persecutor.
Mesajele ascunse
– In AT, mesajele se numesc “tranzacții”.
– Mesajele pe care le transmitem celorlalți, atât verbale cât și non-verbale, au două niveluri: cel social și cel psihologic. Cel social este ceea ce spunem literalmente. Cel psihologic este ceea ce vrem să spunem de fapt, înțelesul din spatele cuvintelor. Înțelesul real al unui mesaj este cel psihologic. Ca regulă generală, când transmitem un mesaj din Părinte sau din Copil, el are un înțeles psihologic diferit de cel social.
– De exemplu, când spunem din Părinte “Da’ tu nu ai văzut ca ninge afară? Cum ai reușit să pleci imbrăcat așa?!” – mesajul social pare a fi o intrebare simplă, însă nimeni nu ar răspunde la această intrebare simplu da sau nu. Mesajul psihologic este “Nu ești in stare să ai grijă de tine”, iar răspunsul cel mai probabil va fi unul de tip defensiv venit din Copilul interlocutorului: “Nu e treaba ta cum ma îmbrac eu!”.
Scenariu de viață
– Scenariul de viață este decis în copilărie și este compus din toate deciziile pe care un copil le ia pentru viața sa. Din clipa in care se naște (sau chiar de dinainte, spun unii), un copil învață despre viață și ia decizii despre cum să supraviețuiască cel mai bine și cum să primească ce are nevoie. In condiții ideale, deciziile sunt funcționale și utile pentru viitoarea viață de adult, cel puțin cele mai importante decizii așa sunt. Dacă copilul trăiește în stres, nesiguranță, agresiune – pe scurt, un mediu care nu îi poate îndeplini nevoile, el va face în așa fel încât să supraviețuiască “pe cât de bine posibil”, cel puțin la mintea unui copil mic. Astfel se dezvoltă mecanismele de apărare, de cele mai multe ori disfunționale, care la vârsta adultă ajung să provoace tot felul de probleme.
– Scenariul de viață se actualizează de-a lungul vieții in funcție de experiențele pe care le trăim.
Scenariul este un mod familiar de a trăi pentru noi iar, atunci cand nu suntem conștienți de el, ne împinge sa facem lucrurile în moduri previbile care, apoi, sa ne întărească percepția asupra realității.
– Ieșirea din scenariu este dificilă deoarece, pentru Copilul din noi (vezi pct. 1), să facă lucrurile altfel este o amenințare la adresa siguranței și chiar vieții lui.
Este important de menționat că jocurile, pozițiile in triunghiul dramatic cele mai folosite, starile Eului cele mai folosite și deciziile de scenariu cele mai înrădăcinate au fost, demult, singura opțiune de a supraviețui in mediul familial și social. Chiar și cele mai de neînțeles atitudini și comportamente au fost utile copilului pentru a se descurca în situații mult prea dificile pentru el. Ele nu sunt de judecat, ci este bine să le evaluăm după cât sunt de funționale in viețile noastre adulte. Și dacă nu sunt, atunci ele pot fi schimbate în terapie.
Două cărți utile clienților in terapie sunt “Ce spui după “Bună ziua!”” de Eric Berne si “Eu sunt OK – Tu ești OK” de Thomas Harris.
Orice întrebări mi le puteți adresa prin formularul de pe siteu-ul meu, www.corinastefan.ro.