Prin luna a 6a de sarcina am inceput sa ma gandesc la cum va fi sa am copil. Faceam planuri, scenarii, citeam si ma gandeam daca o sa fac intr-un fel sau altul in educatia copilului meu. Cand imi povestea o prietena care avea deja copii prin ce trecea, ma gandeam eu cum as reactiona. Era destul de simplu de fapt, aveam pareri despre ce inseamna sa cresti copii, insa nu aveam nici o miza pentru aceste pareri. Erau complet lipsite de consecinte. Cer scuze pe aceasta cale cui am dat vreodata sfaturi inainte sa am copii. Big mistake.

Apoi am nascut. Prima zi eram euforica, inca sub influenta anesteziei, nu ma prea gandeam la copil sincer. Stateam in TI si ma gandeam la complet altceva, ba chiar ma si plictiseam. Cele mai lungi 12 ore din viata mea. O asistenta imi aducea copilul la 3 ore sa il alaptez, era ciudat si cam atat.

A doua noapte m-a lovit cum nu m-a mai lovit nimic niciodata. Grija, teama, anxietatea, iubirea, panica, fericirea, teroarea si multe altele simultan. Ganduri enorm de multe, frici si mai multe, o emotivitate incredibila cum nu mai simtisem niciodata. Simteam ca pierd controlul, ca nu mai sunt eu, ca nimic nu va mai fi vreodata la fel. Nu a fost placut. Imi puneau copilul in brate, pentru ca era al meu, insa eu nu simteam ca ar trebui sa fie al meu. Eu eram inca EU, nu mama acestui copil. Urmatoarele 6-7 zile a tot fost asa, un vacarm in capul meu udat de lacrimi si o stare generala de panica.

Care este explicația?

Multe femei se confruntă, după ce nasc, cu stări pe care nu le-au mai întâlnit niciodată. O stare generala de panică, tristețe sau melancolie, lacrimi multe, o lipsă resimțită a controlului asupra propriilor emoții in particular și poate chiar asupra vieții în general. Starea poate fi trecătoare, însă de multe ori ea durează mult mai mult decât ne-am aștepta, pana la un an sau chiar mai mult.

Aflu acum ca toate lucrurile astea sunt perfect normale, firesti si predeterminate de biologie in mare parte. Cealalta parte este, desigur, caracteristica fiecareia dintre noi in functie de experientele noastre de viata. Insa biologia ne ghideaza mult mai mult decat credem, astazi, in era informatiei care a ajung sa ne anestezieze instinctele si firescul.

Hormonii ne influențează mai mult decât credem

Viata unei femei este foarte influentata de fluctuatia hormonilor sexuali (in principal estrogen si progesteron) de-a lungul vietii. Acesti hormoni sunt acolo ca sa ajute femeia sa se reproduca si ii determina dezvoltarea creierului inca din copilarie, iar, mai apoi, determina cum va percepe realitatea si ce comportamente va alege in vederea aceluiasi scop. Estrogenul este cel care face femeia sa fie vorbareata, sociabila, placuta, seducatoare. Progesteronul este cel care o face sa fie mai calma, mai stabila, putin sedata. In fiecare luna, in primele 2 saptamani femeile sunt sub influenta estrogenului (pentru a pregati ovulatia si a pregati terenul pentru fertilizare) iar in a doua jumatate a lunii sub influenta progesteronului (care scade brusc inainte de menstruatie, de unde si Sindromul Premenstrual de iritabilitate, anxietate, nervi).

In sarcina, hormonii sunt la un nivel mult mai ridicat pentru a putea creste fetusul, a construi placenta, etc. In perioada aceasta au loc niste schimbari majore in bilantul hormonal feminin, si, deci, si in creierul femeii. Au loc restructurari majore, creierul scade in dimensiune si isi revine la marimea sa normala abia la 6 luni dupa nastere.

Se modifică structura creierului femeii

Acest proces are drept consecinta schimbarile majore in comportamentul femeii si in identitatea ei, viata ei interioara. Unele zone scad in dimensiuni, in timp ce altele se maresc. Creierul ne sustine mereu in ceea ce facem. Daca muncim de dimineata pana seara, atunci va crea legaturi neuronale care sa sustina aceasta activitate si isi va concentra resursele intr-acolo. Daca urmeaza sa avem un copil, atunci, prin neuro-plasticitate, va transforma anumite legaturi in super-legaturi si va forta femeia sa se concentreze pe ceea ce urmeaza si sa fie cat mai eficienta. De aceea, simturile se acutizeaza dupa nastere. Mirosul, vazul, auzul vor fi concentrate pe a urmari si proteja bebelusul. Amigdala (centrul din creier responsabil cu frica, vigilenta) va deveni mai sensibila la stimuli si in mare alerta, pentru a putea proteja bebelusul de pericole. Creirul feminin devine, in aceasta perioada, un creier alert, vigilent, agresiv si protector.

Natura încurajează și consolidează schimbările

Prin contactul mult si intim cu copilul (skin-to-skin, alaptare, grija permanentă), femeia incepe sa formeze atasamentul fata de copil. Acum, creierul ei este inundat de diversi hormoni ai fericirii (de ex. Oxitocina), lucru care faciliteaza creierului crearea de noi legaturi neuronale in vederea integrarii copilului in identitatea femeii.

Acum, mama va simti o nevoie aproape de dependenta de a fi cu copilul ei. Plansetele o vor face sa simta nevoia sa il ia in brate si sa il linisteasca. Va simti o iubire nemaivazuta pana atunci, gândurile ii vor fi toate numai despre copil. Si asa este firesc! Nu ne prostim, ci natura se asigura ca ne vom ocupa de copil astfel incat sa supravietuiasca si sa se perpetueze specia. Nimic mai normal pe lume.

Concluzie

Toate aceste schimbari ne modifica personalitatea si viata. Lumea din jurul nostru poate ca nu ne mai recunoaste. Se pierd prietenii, se modifica complet stilul de viata iar, noi, ne simtim complet diferite. Dupa asa un proces incredibil de complex de restructurare a creierului, nu stiu cum am putea sa ne simtim altfel. La un an dupa nastere, simt, in sfarsit, ca incep sa cunosc noua persoana care s-a nascut o data cu copilul meu.

Voi ce ati simtit ca s-a schimbat la voi?

sursa: The Female Brain

Photo via Pixabay.com